Dostoievski ar raspunde: "da? mai gandeste-te" (frag. din "Adolescentul")
Despre ras
“După părerea mea, atunci când un om râde, de cele mai multe ori ţi-e silă să te uiţi la el. De cele mai multe ori râsul dă în vileag o anumită trivialitate, îl micşorează pe om, deşi cel care râde nu-şi dă aproape niciodată seama de impresia pe care o produce, după cum nimeni nu ştie cum arată când doarme. Unii păstrează şi în somn o expresie inteligentă, pe când alţii, chiar inteligenţi fiind, capătă o expresie foarte stupidă, deci caraghioasă. Nu ştiu care să fie cauza, vreau numai să spun că un om care râde, ca şi unul care doarme, de cele mai multe ori nu-şi dă seama cum arată. Majoritatea covârşitoare a oamenilor nici nu ştiu să râdă. De altfel, râsul nu se învaţă: e un dar înnăscut pe care nu-l dobândeşti. Tot ce poţi face în această privinţă e să te reeduci, să-ţi desăvârşeşti caracterul, să-ţi învingi pornirile rele, numai astfel s-ar putea ca şi râsul tău să devină mai frumos. Unii oameni atunci când râd îşi dau toată arama pe faţă şi într-o clipă descoperi ce zace în sufletul lor. Chiar şi un râs foarte inteligent poate fi uneori respingător. Râsul presupune în primul rând sinceritate, dar câţi oameni sunt sinceri? Râsul presupune întâi şi întâi bunătate, dar de cele mai multe ori oamenii râd cu răutate. Un râs sincer şi plin de bunătate înseamnă veselie, dar în veacul nostru unde mai găseşti veselie adevărată, câţi oameni mai ştiu să fie cu adevărat veseli? (Observaţia despre veselia veacului nostru a făcut-o Versilov, iar mie mi s-a întipărit în minte.) Niciodată firea omului nu se dezvăluie mai deplin ca atunci când râde. Uneori, e foarte greu să dibuieşti caracterul câte unui om, dar e de ajuns să-l surprinzi o singură dată râzând sincer şi brusc şi atunci caracterul lui îţi apare limpede ca lumina zilei. Numai un om foarte evoluat, care a ajuns la o mare armonie interioară, e în stare de o veselie contagioasă, mai bine zis senină şi totodată irezistibilă. Nu mă refer aici la gradul de evoluţie intelectuală a omului, ci la treapta de desăvârşire a caracterului său, la întreaga lui personalitate. Aşadar, dacă vrei să cunoşti un om şi să-i pătrunzi în suflet, n-are rost să-l observi când tace sau când vorbeşte, când plânge sau când se entuziasmează pentru cele mai nobile idei, cel mai bun lucru e să-l priveşti când râde. Dacă omul râde frumos înseammă că are un suflet frumos. Dar trebuie să se ţină seama de toate nuanţele: bunăoară, râsul unui om nu trebuie să ţi se pară în nici un caz prostesc, oricât ar fi de vesel şi de spontan. Dacă râsul lui trădează cea mai mică urmă de prostie, înseamnă fără îndoială că omul acela e mărginit la minte, chiar dacă, în general, jonglează cu ideile. Iar dacă omul care râde ţi se pare cât de cât caraghios, chiar dacă râsul lui nu-i stupid, să ştii că omul acela e lipsit de demnitate, dacă nu de tot, măcar în parte. În sfârşit, dacă râsul omului e comunicativ, dar ţi se pare trivial, fără să-ţi dai seama de ce, să ştii că adevărata fire a acestui om e şi ea trivială, iar toate trăsăturile nobile pe care le-ai observat la el mai înainte sunt fie prefăcătorie conştientă, fie o simplă maimuţăreală inconştientă, iar pe viitor omul acela se va schimba negreşit în rău, îşi va găsi o ocupaţie mai "profitabilă" şi va renunţa fără părere de rău la toate ideile sale nobile, socotindu-le doar nişte rătăciri ale tinereţii, nişte elanuri trecătoare.”
